Povestea lui Andrei
Ochii lui albastri mă fixează si mă măsoară cu atentie din cap până în picioare, apoi îmi zambeste prieteneste. “Nu am nici un câine, stati linistit. Asa imit eu mârâitul când aud zgomote afară, ca să se sperie ursii sau lupii”, îmi spune baietelul. Îl cheamă Andrei, are 11 ani si stă singur în coliba din pădure de mai bine de o săptămână, în timp ce tatăl său a plecat la muncă în constructii, undeva pe lângă Craiova. “Nu a fost mereu asa”, isi aminteste băiatul si zambeste parcă retrăind vremurile bune. A avut si el o familie frumoasă, dar în urmă cu doi ani mama sa i-a abandonat, iar tatăl a simtit că nu poate să-i crească pe toti copiii, asa că le-a dus la un centru de plasament pe cele două surori mai mici ale lui Andrei. “Tata lucrează pe unde poate, ca să avem ce mânca. Acum a plecat din nou, iar eu am grijă de casă”, spune Andrei si ochii i se umplu de lacrimi. În pădure nu e în siguranta, nu are cine să îl protejeze de câte ori aude urletele animalelor, iar când îi este foame, trebuie să meargă pe jos un kilometru, până în sat, ca să le ceară vecinilor o farfurie cu mâncare. “As vrea să mă ducă si pe mine la orfelinat, poate asa le văd iar pe surorile mele”. Nu are acum nici tovarasi de joacă si nici jucării.
Povestea este reala (copiata de aici)
Comments